București. Facultate. Garsonieră. Aparentă libertate. Nu fac nimic cu ea că nu am ce, nu-s genul. Ies rar în oraș, o dată la câteva luni chem colegii la mine la o băută. Marea mea “extravaganță” e să pierd una, poate două nopți pe lună prin Fire sau Club A. Mama mă vizitează rar. Când o face ne certăm îngrozitor că sunt o destrabălată. Nu e grav ce fac, ci că mă vede vecina de la 2. Nu e grav că îmi chem colegii la mine, ci că se plânge vecina de la 2. Nu e grav că ies în club, e normal – sunt tânără, e rău că mă vede vecina de la 2.

Ani mai târziu, în Germania, mi-e bine, e liniște și toți își văd de treaba lor. N-am nicio vecina de la 2 să mă urmărească de după perdea. Am în schimb un vecin simpatic care mă salută zâmbind.

Pipera. Cald. Microbuzul pe care îl iau de obicei. Mă uit ofticată la ceas – o să întârzii. Pentru că viața în Pipera e inprevizibilă și nu știi niciodată când o sa fie blocată circulația. Un biciclist depășește coloana de mașini. Eu mă oftic că nu am curajul să merg cu bicicleta la birou, șoferul începe o pleiadă de înjurături la adresa lui. Se termină epic cu: “Șoseaua e pentru mașini, nu pentru bicicliști!” Tipul de lângă mine protestează. Din schimbul lor de replici aflu că șoferul nu e obligat să fie mai atent în trafic doar pentru că au unii fițe în cap și vor să meargă cu bicicleta pe stradă, pentru asta sunt parcurile.

Undeva în Amsterdam un tip mă trage din calea unui biciclist nebun și-mi spune să am grijă. E ok, sunt și eu cu bicicleta, doar că e parcată un pic mai departe. Și nu mă înjură nimeni.

Fetești, 10 km spre Constanța, trenul staționează din senin. La clasa I: eu, două studente și mulți pensionari fiindcă e gratis la clasa I cu talonul de pensie. Mă uitam plictisită pe geam. Luasem cu mine o carte foarte proastă. Ceilalți se plângeau că nu ne anunță nimeni ce s-a întâmplat. Că numai în România se poate întâmpla așa ceva. Că numai în România suntem lăsați în câmp fără apă. Mă uitam la ei șocată. Trenul se oprise de 10, poate 15 minute și deja se plângeau de parcă stateam acolo de câteva ore. Placa cu numai în România se repeta obsesiv. Am îndrăznit să le spun cu jumătate de gură că se mai întâmplă și prin Germania – o pățisem eu recent. Au dat ochiii peste cap și mi-au spus că nu e posibil, în Germania niciodată nu întârzie trenurile, îți potrivești ceasul după seriozitatea nemțească. Am tăcut. Într-un final trenul a avut o întârziere de o oră – se stricase locomotiva și atrebuit înlocuită – am primit apă de la CFR și șeful de tren și-a cerut scuze personal. Aș fi putut să mă simt ca într-o țară “ca afară”, dacă oamenii din jurul meu n-ar fi repetat obsesiv placa cu România și pe aia cu e îngrozitor ce se întâmplă. Am coborât prima din tren cu un gust amar cauzat nu de CFR, ci de ceilalți călători.

Câteva luni mai târziu. Italia. Un tren asemănător, mai modern și mai scump. Trecuseră 15 minute de când trebuia să plece. Mă tot uitam la ceas, în vagon era liniște. A venit controlorul și ne-a anunțat că trenul tocmai a fost anulat – s-a stricat locomotiva și nu au alta de schimb. Putem lua următorul tren de la linia 3 peste o oră folosind aceleași bilete. Cobor ultima din tren. În jurul meu nu se plângea nimeni.

Ne pleacă tinerii din țară… Le dă Șoros salarii mai mari că altfel e inexplicabil.

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *