Începe din copilărie. La școală, acasă, poate un prieten de familie. Vorbele-s dulci și îți ajung la ureche gâdilându-ți timpanul. Ego-ul încă în fomare se umflă un pic și îti dă o stare de high, un sentiment al direcției. Îți sună bine și se simte și mai bine. O inimă care-ți galopează de bucurie și un zâmbet cât casa. Mai vrei. Inconștient iei o decizie: tu vei fi un om bun, vei ajuta pe cei din jur și te vei hrăni cu satisfacția asta ori de câte ori vei avea ocazia.

Odată luată această decizie te apuci de treabă: dai tema ta colegilor, îți împarți sandwich-ul cu cel de lângă tine și o ajuți pe mama în bucătărie. Ajuns la maturitate te înmoi când vezi un cerșetor pe stradă și scoti un leu din buzunar, asculți un prieten doar pe jumătate în timp ce cauți soluții pentru problema lui, când vezi o bătrânică pe marginea drumului o iei de mână și o treversezi strada, îl ridici pe cel căzut și te aplauzi în mintea ta pentru că ‘ești un om bun’.

Ajuns în postura de a primi ajutorul celor din jur însă, ceva începe să ti se pară un pic nelalocul lui. Tocmai ai povestit unui prieten despre problema ta și el, la sfârșit, ți-a oferit o soluție. O soluție bună, dar de care nu aveai nevoie. Ești un pic confuz, dar tu fiind un om bun îi spui zâmbind încurcat ‘Mulțumesc!’. Prietenul tău pleacă acasă simțindu-se bine și tu rămâi un pic pe gânduri. Ai crezut că se simte mișto să fii ajutat… și totuși, iată că nu e… Asta te pune pe gânduri.

Natura umană ne împinge la empatie, ego-ul din dotare ne recomensează din plin orice faptă bună, educația ne învață ca e bine să faci bine. Am definit binele ca fiind bani, sfaturi și milă. Le oferim ori de câte ori putem și ne bucurăm de noi că suntem oameni buni. Și atunci? Care e problema? De ce nu se simte bine să primești un ajutor? Un gând începe să ți se cuibărească în minte, dar refuzi să-i dai curs…”Nu, n-are cum să fie așa…” îți spui și mergi mai departe.

Povestea se repetă și prietenul tău se grăbește să-ti ofere dinou o soluție înainte de a fi ascultat finalul “problemei” tale. Te simți neimportant, dar prietenul tău e un om bun la fel ca și tine, nu o face cu intenție. Să negi ajutorul pe care ți-l oferă înseamnă să negi ajutorul pe care tu la rândul tău l-ai oferit, adică să recunoști că nici tu, nici prietenul tău nu sunteți oameni buni pentru că nu oferiți un ajutor real.

Așa ceva nu se poate! Dar gândul ala năstrușnic nu-ți dă pace: ‘Eu voiam doar să fiu ascultat, nu sfătuit ce să fac…’. În lumea ta binele începe să prindă altă formă și descoperi, ba prin cărți de psihologie, ba pe cursuri de dezvoltare personală iluzia bunătății.Un bine făcut ca să-ti hrănești ego-ul nu e un bine.

Iubirea, empatia și acceptarea sunt binele de care lumea are nevoie. Așa că într-o lume plină de oameni buni indrăznește tu să fii uman: iubește, empatizează, acceptă!