Noiembrie cu dovleac, vă rog!

E frig și umed. Parcă și întuneric, deși e zi. Cerul mă apasă ușor în timp ce plânge discret. E gri, e totul gri și-mi displace.

Cred că în bocanci mi-a intrat apă. Geaca nu-mi mai ajunge, simt cum îmi bate vântul prin oase. E umed, obositor și rece! Ce vreme idioată!

Închid ochiii și-mi imaginez că e tot toamnă, dar toamnă din aia frumoasă. Cu frunze arămii și soare paie. Cu un vânt călduț să-mi treacă prin păr jucăuș. Cu o geacă subțire și bocancii uscați. Parcă miros galbenul de crizanteme și mustul proaspăt făcut. Îmi e dor de septembrie. De struguri proaspeți și nuci. De vreme bună și voioșie că a venit toamna. Mi-e chef să alerg nebună prin frunze, s-adun ghinde uscate. Mi-e dor de-un vin la terasă în soare cald de toamnă târzie. Mi-e dor…

Mă lovesc de-un nene care țipă nervos după mine să mă uit pe unde merg. De parcă ar fi ceva de văzut pe unde merg eu. Trotoare gri, blocuri gri, cerul gri, oameni îmbrăcați în negru. Mă intreb dacă nu cumva sunt și eu tot gri, că haine negre am pe mine. Oftez.

Mi-aduc aminte că vine iarna. Mai gri, mai albă, dar mai puțină ploaie d-asta mocănească și umezeală care să-ți intre în suflet. Da, umezeală și-n suflet nu numai în bocanci. Și geaca nu-mi mai ajunge. Și-un cer pictat de-o pensulă murdară de praf. E totul e gri. Și iar mă enervez că nu-mi place deloc pe-o vreme ca asta. Aș vrea un ger, o caniculă, ceva să-mi scoată umzeala din oase, din haine și suflet.

Deodată miroase a dovleac. A dovleac portocaliu cu scorțișoară și-o ploaie plăcută îmi inundă papilele. Am nasul inundat de aromă și sufletul plin de dorință. Nu-i totul gri, există speranță!

Mă reped la patiserie și-mi iau un dovleac. Îl adulmec, îi simt căldura în palme, îl apropii de buze și mușc. Mestec și mă topesc de fericire, cu ochiii închiși și sprijinită de-un zid. Cine-a pus dovleac în Noiembrie, ăla a știut să trăiască. Deschid ochiii și-mi spun ‘Dă-o naibii de ploaie. S-o opri ea …’ Și-am continuat să adulmec fericirea cu gust de dovleac.

Mă reculeg și merg mai departe. Ei, hai, că nu-i atât de rău. Un gri bacovian, o ploaie mocănească și ce dacă? Zâmbesc. Încă mai simt gustul acela divin de dovleac copt și mă topesc de poftă după încă unul.

Noiembrie vreau, dar să fie cu dovleac!

În fiecare zi a vieții noastre facem alegeri: să ne lăsăm deprimați de o vreme idioată sau să ne bucurăm de-un dovleac copt, să ne plângem de viața noastră sau să facem ceva să o schimbăm, să criticăm oamenii din jur sau să le privim frumusețea. Noi alegem.