Când viața e grea și n-ai explicație.

Nu, nu știi când ți se întâmplă. Fiindcă nu ți se întâmplă brusc, ci lent, atât de lent că n-ai putea să spui când și de unde a început. O fi fost ieri, alatăieri, poate acum un an, poate prin facultate sau școala generală. Nu mai știi. S-a perfecționat în timp și cert este că Azi i-ai observat efectele: eviți, amâni, ai fluturi în stomac, din ăia răi, și tremuri. Un mail, un telefon, un salut. Devine din ce în ce mai greu și-ai vrea să scapi, dar nu știi cum.

Te simți ca într-o închisoare și te plimbi obsesiv dintr-un colț al minții în alt colț al minții: de ce oi fi zis eu treaba aia, de ce? Un “de ce?” care n-are răspuns, are ecou. Un ecou îndepărtat la un cuvânt dintr-o altă discuție. Și până să-ți dai seama le-ai pierdut șirul. Că-s multe și toate dor. Involuntar ți-ai luat genunchii în brațe și ți-ai pierdut somnul. Și azi, și ieri, și-alaltă ieri… Ai vrea să mori un pic, numai un pic, cât să te odihnești.

Vrei să trăiești, dar nu știi cum. Pare că toți din jurul tău joacă un joc. Un joc cu reguli simple când ai antrenament, dar tu nu ai și-i cam târziu să-nveți. Și-ai vrea să-ncepi încet să joci mai mult, să înveți și tu să fii plăcut, dar n-ai curaj. L-ai pierdut pe undeva pe drum între anxietăți și frici, între întrecertitudini închipuite și reproșuri efemere, între sfaturi și păreri. Că asta e singura regulă pe care o știi din jocul vieții: iei punctaj maxim pentru perfecțiune. Perfecțiune pentru care tu nu ai talent, c-ai încercat deja și-ai eșuat lamentabil. Treaba aia cu 10.000 ore e un mit. Ai trăit mai mult de-atât și tot nu ai devenit expert în a trăi. Altfel de ce ai avea atâtea motive să te judeci?

Așa că te-așezi cuminte pe banca de rezerve. Începi să te minți. Ție chiar îți place singurătatea, îți face bine. Tu nu eviți oamenii, tu alegi să petreci mai mult timp cu tine. Tu nu pleci singur(ă) în vacanțe, tu iei o carte cu tine și pleci să descoperi lumea. Uite ce bine sună!, pari aproape un (o) aventurier(ă). Doar că în realitate ție îți e teamă să răspunzi la un mail. Cu goluri în stomac și mușchii încordați îți tremură mâinile pe tastatură. Dacă scrii ceva greșit? Dacă faci o gafă? Dacă scrii prea mult? Dacă nu scrii clar? Dacă de fapt nu ai inspirație acum și mâine l-ai scrie mai bine? Și înveți să fugi, să te mai minți o dată: de mâine o să fie altfel, numai de-ar trece azi mai repede.

Încet, încet, zi cu zi, îți trece timpul. Axietatea înlocuiește neliniștea, rutina te calmează, fuga devine normală, solitudinea înlocuiește singurătatea și te convingi că tu așa ai vrut. Că tu nu pierzi nimic. Că ai tot ce ți-ai dorit și meriți.

Întrebarea e: cum te-au convins să-ți fie frică?